Film: The piano

La The piano nu mi se pare cel mai important nici actrita principala (Holly Hunter), nici anul aparitiei (1993), nici ca a fost regizat de Jane Campion. De fapt, din cele trei aspecte, cel din urma este cel mai important. Campion a regizat si Portretul unei doamne, dupa Henry James, cu John Malkovich si Nicole Kidman (film care m-a impresionat teribil).

Cel mai important lucru la The piano este ca iti taie rasuflarea. Este cel mai puternic film de dragoste pe care l-am vazut vreodata. Daca pana acum cartile au reusit sa ma rupa de realitate si sa ma transpuna aproape total in pielea personajelor, odata cu The piano am realizat ca filmele nu reusisera acest lucru. Nu cred ca m-am miscat de mai mult de 2 ori in timpul vizionarii. Cred ca am respirat pe jumatate decat in mod normal. Si mi s-a parut ca filmul a durat 15 minute. Iar cu fiecare minut, ma intristam ca se termina.

Ada (Holly Hunter) pleaca cu a sa fiica de vreo 7 ani intr-o calatorie pana in Noua Zeelanda pentru a-si cunoaste sotul ales de a sa mama. Ada nu vorbeste de la 6 ani si este foarte legata de pianul pe care l-a si adus cu ea pe mare. Sotul, un tip frumos si de treaba de altfel, nu are de gand sa-i care pianul prin paduri, fapt care o arunca pe Ada intr-o adanca tristete. Il va cara insa prietenul sotului ei (Harvey Keitel) care devine astfel proprietarul pretiosului obiect. Adei ii este permis sa cante la pian atata timp cat ii da lectii lui George, noului proprietar.

Acesta se dovedeste a fi profund indragostit de tandemul Ada-pian si incepe un joc bolnav. Ada avea sa-si primeasca pianul inapoi daca il va lasa pe George sa-si satisfaca anumite fantezii sexuale. Trecem astfel de la repulsie la intelegere si chiar simpatie pentru George atunci cand ne dam seama ca fanteziile acestuia veneau dintr-o profunda dragoste si ca nu erau nici pe departe atat de exagerate si de bolnave pe cat de asteptam. Dupa cateva sedinte Ada isi primeste pianul inapoi. O doua zi Ada alerga nebuna prin padure pentru a se arunca in bratele sale…

Este lucru mare ca, la multe ore dupa ce am vazut filmul, inca il simt…