Film: Ils se marièrent et eurent beaucoup d’enfants

Daca faci parte dintre cei care s-au uitat de sute de ori la videoclipul asta

care este primul rezultat cand dai search dupa CREEP pe youtube, inainte de official video, poate ca ai vrea sa stii si cum este filmul care ne promite o idila intre superbii deep si charlotte.

Ei bine, nu este fantastic. Scena in cauza este intr-adevar foarte puternica si emotionanta. Tipa chiar asculta Creep la casti, si schimbul de priviri dureaza toata piesa. Bine, devine un pic desuet cand el pleaca si ea fuge dupa el chiar cand incepe Radiohead sa urle “ruuuuunnn”.

Daca vrei sa te uiti la film ca sa-l vezi pe johnny, nu o face. Mai apare doar 3 minule la finalul filmului. Daca vrei sa vezi cum “ils se marièrent et eurent beaucoup d’enfants”, “and they lived happily ever after” sau “si au trait fericiti pana la adanci batranete” exista numai in basme, uita-te.

Eu una nu cred in imposibilitatea/improbabilitatea si alte im-uri ale relatiilor frumoase si armonioase care incep in prima tinerete si se sfarsesc in baston, dar se pare ca exista o cota de happiness care arata altceva….

Film: The last station (despre Lev Tolstoy)

Mirren si Plummer ca Sophia si Lev Tolstoy

Inainte de miscarea flower power, de John Lenonn sau de Anastasia, a fost Lev Tolstoy. The last station condenseaza ultimele luni ale scriitorului rus, principiile miscarii tolstoiene, dorintele si zbaterile lui Tolstoy si relatia puternica si controversata cu cea care i-a fost alaturi timp de 48 de ani. Interpretat magnific de Christopher Plummer, Toltoy ne apare monumental si energetic, bardul de 82 de ani luptand pana in ultima zi pentru idealurile si ideile sale.

Relatia plina de iubire, dar extrem de violenta, cu Sophia Tolstoy, interpretata de Helen Mirren, il determina pe Tolstoy, pe Contele Tolstoy, sa-si paraseasca domeniul de la Yasnaya Polyana, locul unde se formase si o comunitate ce traia dupa principiile tolstoiene, pentru a-si trai ultimele zile in liniste si solitudine. Din pacate, nu apuca sa-si indeplineasca aceasta dorinta, si moare intr-o camera langa o statie de tren (de aici venind si numele filmului).

Chinuit de imposibilitatea de a-si pune visul in practica si de a trai dupa cum predica, neputand sa treaca peste vointa Sophiei si sa-si doneze intreaga avere taranilor, Tolstoy a reusit totusi sa renunte la drepturile de autor, cartile sale devenind astfel un bun al poporului. Lucru pe care a sa avara sotie a reusit sa-l combata dupa moartea acestuia.

Mi-ar placea sa citesc manifestul tolstoian, sa aflu mai multe despre modul in care si-a imaginat acest geniu al literaturii societatea ideala. Ce stiu pana acum este ca vedea o lume fara posesii, dominata de iubire si calm, de naturalete si fericire. Vedea in experienta sexuala doar o necesitate, dar deseori radea de acest lucru, spunand ca nici macar el nu este un prea bun tolstoian. Filosofia sa poate fi concentrata intr-un singur cuvant, si anume “iubire”.

Tolstoy in 1908

Saptamana actorilor care canta

se pare ca este aceasta. Dupa ce am descoperit ca Woody Allen este un virtuoz al clarinetului, azi am aflat ca cea pe care am admirat-o in Antichrist, 21 de grame, Jane Eyre si multe alte filme, adica Charlotte Gainsbourg, este o cantareata cel putin la fel de cunoscuta pe cat este ca actrita.

Si stie sa faca asta

Si asta…impreuna cu un tip Beck cu care se potriveste de minune. E tare nice piesa asta.

Very very nice

Film: Chapter 27

Jared Leto l-a omorat pe John Lennon. In Chapter 27. Pentru filmul asta Jared s-a ingrasat pe putin 30 de kile. Nu stiu de ce sunt fascinata de actorii care se transforma atat de mult fizic pentru un rol. Asa cum a facut-o si Charlize Theron pentru a o juca pe Aileen Wuornos in Monster.

Jared Leto in Chapter 27

Charlize Theron in Monster

Mi-a placut Chapter 27 din 2 motive: n-am mai vazut niciun film despre moartea lui Lenonn (nici nu stiu daca s-au mai facut) si Jared joaca incredibil rolul de psihopat-sociopat-criminal-schizofrenic. Bine, Jared este incredibil in general.

M-am cam plictisit un pic, asta poate si pentru ca scenaristul si regizorul JP Schaefer s-a aflat la prima sa opera si, conform imdb, si la ultima.

Nu e un film de tinut, dar este de vazut.

Ce am aflat nou? Obsesia lui Mark David Chapman, criminalul, pentru De veghe in lanul de secara, filmul vrand sa reprezinte o contiunuare a romanului lui Salinger, care are 26 de capitole. (Ar trebui sa citesc cartea asta, sigur o am prin biblioteca, dar n-am reusit niciodata sa o termin). Filmul a fost inspirat din biografia lui Chapman Let Me Take You Down.

Mark David Chapman

Film: Celebrity – Woody Allen, 1998

Nu stiu ce o fi fost cu Woody cand a facut Celebrity sau cum erau astrele aliniate, dar acest film nu contine cele mai importante 2 lucruri woodyiene: nedreptatea fata de evrei si acel the nothingness of life. Nu stiam ca se poate si fara decat daca vorbim despre un thriller simplutz cum a fost Match Point.

In Celebrity toata lumea este celebra, este pe cale de a deveni celebra sau vrea sa devina celebra. Celebritatea este un lucru atat de banal incat in film apar personaje sporadice interpretate de nume precum Charlize Theron, Leonardo DiCaprio sau Melanie Griffith. Apropos, asta e filmul in care Leonardo arata mai bine decat oricand/oriunde.

In lumea asta a lui Allen, construita ca in majoritatea filmelor sale din grupuri de intelectuali-nevrotici-nonconformisti-frustrati-amuzanti, esti atat de celebru incat toata lumea este excitata de faptul ca ti-ai terminat de scris prima ta carte. Este atat de usor sa fii celebru incat o profesoara anosta de 40 de ani poate deveni peste noapte o prezentatoare glamour de stiri despre VIP-uri.

Alb-negru. Muzica din anii 70 plus simfonia a 5a a lui beethoven. Clasicele scene comice in care un tip este atat de anxios in fata unei femei sexy incat varsa 100 de pahare si intra cu masina in vitrina unui magazin. Chiar am ras zgomotos timp de cateva secunde la filmul asta.

In toate filmele lui Woody in care acesta nu joaca, imi place sa gasesc acel personaj care ii tine cel mai bine locul. Si in filmul asta a fost Kenneth Branagh, pe care nu mi-l amintesc de nicaieri, dar vad ca a jucat in niste filme noname sau proaste, cum ar fi Harry Potter. Se vede ca Branagh si-a petrecut multe nopti studiindu-l pe Allen si il ajuta si vocea foarte mult.

Film: The Barber of Siberia (Nikita Mikhalkov)

Jumate in rusa, jumate in engleza, Barbierul din Siberia prezinta tocmai discrepanta dintre cele doua lumi, dintre cultura occidentala si cea orientala. Mai mult comic decat tragic, povestea se axeaza pe lupta lui Jane, o americanca interpretata de Julia Ormond, cea pe care am iubit-o in Legendele Toamnei si care are unul dintre cele mai superbe stiluri de plans, americanca venita in Rusia pentru a ajuta un inventator nebun sa-si duca la bun sfarsit opera. Tocmai opera acestuia este The Barber of Siberia, o masina ingrozitoare care taie copaci, mic copil pe langa monstrii care ne taie padurile acum, dar revolutionara pentru secolul 19.

Jane si cei trei barbati

Pentru a-l ajuta pe inventator, adica pentru a-i face rost de fonduri, Jane flirteaza nerusinat cu un duce batran si gras, dar foarte simpatic, care mi-a amintit de Fanus Neagu al nostru. In acelasi timp, se indragosteste de un cadet tanar si nebun (Oleg Menshikov, care l-a jucat si pe fantele din primul Burnt by the sun), un soi de papagal romantic. Farsele lui mi-a amintit ca societatea contemporana este retardata si fara pic de imaginatie.

In mod tragic ambii se indragostesc de ea, povestea sfarsindu-se cu o crima. Cadetul il omoara pe duce, este exilat in Siberia, iar Jane se marita cu inventatorul nebun (si mai batran) doar pentru a ajunge cu Barbierul din Siberia pana…in Siberia.

Ziceam de discrepanta dintre occident si orient. Jane nu reuseste niciodata sa inteleaga “aceasta tara ciudata care este Rusia”. In cultura ei americana era ceva extrem de obisnuit sa flirtezi pentru a obtine ceva mai mult decat dragoste sau decat o casnicie. De ce chestiuni precum onoarea si cuvantul au dus la crima si exil, un american nu avea cum sa inteleaga.

Mikhalkov ca tar

Cred ca Mikhalkov (care a si scris povestea filmului) a reusit sa traga un elegant semnal de alarma. In alta ordine de idei, acest Nikita este un fel de Sergiu Nicolaescu al nostru. M-a facut sa rad faptul ca apare in doua roluri scurte, odata ca un batran care bate intr-un gong si apoi ca insusi Tarul.

Film: Abre los ojos (Deschide ochii)

Alejandro Amenabar, regizorul, e fantastic. A regizat doar 9 filme in viata lui, conform imdb, printre care acesta si…Agora. Mie personal nu mi-a placut extraordinar Agora, dar nu asta e problema, ci faptul ca atata lume s-a dat in vant dupa el.

Amenabar

In fine. Abre los ojos e un horror (in acceptiunea clasica, nu cea moderna) psihologic. Foarte bine facut, exceptand unele scene unde probabil ca si din cauza limbii aveam impresia ca ma uit la o telenovela. O impresie foarte vaga.

Doar un mic amanunt ne-ar face sa credem ca avem de-a face cu un fel de SF, stirea TV despre criogenie care apare brusc in derularea povestilor personajelor noastre. Cesar (Eduardo Noriega) este un tanar nesuferit in aroganta si narcisimnul sau, plin de bani, care nu petrece doua nopti cu aceeasi femeie. Neavand niciun fel de scrupule, fuge de o admiratoare si ii face avansuri prietenei celui mai bun prieten al sau (Penelope Cruz). Dar cum Universul este intotdeauna drept, Cesar are un accident de masina care il lasa desfigurat.

De aici totul o ia razna, filmul se transforma intr-ul puzzle halucinant, care reuseste sa te tina cu sufletul la gura. Cesar se trezeste intr-o inchisoare acuzat de crima, fara sa stie cum a ajuns acolo. Incercand sa-si reconstruiasca trecutul, isi da seama ca intreaga nebunie este doar un vis transformat dintr-o eroare in cosmar. Un vis ce se desfasoara in timp ce el este criogenat.

Film: Todo sobre mi madre (Pedro Almodovar)

Oricat de tragice ar fi filmele lui Almodovar, pe mine ma amuza. Oricat de multa suferinta ar transmite, scenele mi se par atat de teatrale, incat nu le pot lua in serios. Asta nu inseamna ca nu-l apreciez pe acest mare regizor si scenarist care probabil datorita homosexualitatii lui poate transmite atat de multa putere personajelor feminine pe care le creeaza.

Aparut in 99, filmul a luat Oscarul pentru cel mai bun film strain, a fost nominalizat la Palme d’Or, Almodovar a luat premiul pentru regie la Festivalul de la Cannes.

Inceputul filmului m-a facut sa ma astept la o poveste oedipiana, pustiul de 17 ani parand a avea o relatie mult prea calda cu mama sa. Dar moartea accidentala a acestuia duce povestea in scene mult mai ciudate. Faptul ca mama sa ii doneaza inima si il urmareste pe noul posesor m-a facut sa ma astept la o actiune de genul 21 de grame.

Manuela

Dar nu s-a intamplat nimic de genul, mama plecand la Barcelona pentru a-l gasi pe tatal copilului, adica pe Lola. Lola pentru ca acesta era acum un travestit. Personajul isi face aparitia abia la sfarsitul filmului. Pana atunci mama, Manuela, intra in niste povesti bizare. Ajuta o calugarita insarcinata si seropozitiva sa-si duca sarcina la bun sfarsit, insarcinata tot cu Lola, dealtfel. Isi regaseste o prietena (tot travestit) si se imprieteneste cu o actrita care are o relatie ciudata cu o drogata. Chiar daca totul pare extrem de decadent, nu avem parte de nicio picatura de sex sau sexual in tot filmul.

Mi-a placut in special scena in care Almodovar (a realizat si scenariul filmului) le-a adus pe cele 4 femei in aceeasi camera, femei total diferita, si cum a reusit sa stearga pentru cateva minute toate aceste diferente.

Fimul iti da senzatia ca orice este posibil si ca orice trebuie acceptat.

Culorile sunt extraordinare, muzica pare inspirata din coloana sonora a unui film american din anii 80. Mi-a placut.

Lola

Film: The wind will carry us (Iran)

O calatorie foarte realista in viata unui sat iranian. Pe mine m-a socat un pic filmul, pentru ca am vistat de vreo 3 ori acel sat. Fara sa-mi dau seama de ce, daca exista sau nu…Acum ma gandesc ca ori l-am vazut la TV cand eram mica si mi-a ramas infipt in subconstient, ori am fost intr-o viata anterioara locuitorul unui sat iranian sau, ma rog, din zona.

Sat iranian

Asta e chiar satul din film! Complet alb, extrem de curat, in discrepanta cu oamenii imbracati in negru. Eu chiar am simtit pe durata filmului ca traiesc acolo, in armonia aia incredibila, intr-un spatiu atemporal…Pana la sfarsitul filmului nu exista noapte. Actiunea e repetitiva, dar totul se petrece pe lumina. Nu exista niciun reper temporal.

Avem in film un pusti foarte simpatic care are o fixatie pentru scoala si pentru examenele pe care trebuie sa le dea. O femeie cu 9 copii, gravida cu al 10-lea, care naste intr-o noapte si se intoarce dimineata zambitoare la munca. Un barbat care sapa la nesfarsit o fantana. Un inginer venit din lumea moderna care alerga la nesfarsit pe un deal pentru a prinde semnal la telefon. Totul se petrece intr-o obsedanta repetitivitate.

E interesanta existenta unor personaje care vorbesc foarte mult, dar pe care nu le vedem niciodata.

Nu exista nicio drama, nicio intriga. Eu iau filmul ca fiind un manifest impotriva productiilor occidentale.

Productia iraniana, vorbita in farsi si regizata de Kiarostami, a luat vreo trei premii si a fost nominalizata la Leul de Aur. Foarte bine!

Complet alb